Trăiește clipa!

Viața e prea scurtă ca să te abții de la lucrurile pe care ți le dorești - lucrurile care te fac fericit.

luni, 23 decembrie 2013

A fi sau a nu fi single

Oamenii supraapreciază relațiile. Aș spune iubirea, dar mi-e teamă că iubirea e ultimul lucru la care se gândesc.
Oamenii consideră că a fi singur este egal a fi nefericit, trist, a te simți mizerabil și nu oricum, ci pentru tot restul vieții tale. Stai un pic: de unde până unde și de când fericirea mea personală depinde de o anumită persoană, de un "el" chiar?! Sigur că fericirea depinde de mai mulți factori și ca atare și de mai multe persoane, dar nu prin simpla lor substanță de persoană fizică, palpabilă, ci dimpotrivă prin ceea ce reprezintă. Îmi place să cred că fericirea mea nu depinde de o etichetă ( a se vedea iubit, soț, suflet pereche,etc.). Depinde de momente. Momentele trăite îmi determină fericirea. Că se întâmplă  să fie vorba de momente petrecute în compania aceleiași persoane de mai multe ori, asta e, pur și simplu se întâmplă; înseamnă că există o oarecare atracție între personalitățile noastre, fie și de o secundă, sau că pur și simplu o persoană are acest dar de a fi o companie plăcută pentru cel alături de care se află. Fericirea mea a depins de-a lungul anilor atât de baieți, cât și de fete; în special de fete, mai bine zis, fiindu-mi mai ușor să mă împrietenesc cu ele și să-mi petrec timpul în preajma lor. A depins de momentele în familie și de cele alături de prieteni, diverși amici și colegi.
Și astfel pot să afirm cu mâna pe inimă că sunt mulțumită cu statutul de "single" și că în cei 20 de ani ai mei n-am avut nevoie de un băiat anume în viața mea pentru a mă simți împlinită, fericită și normală (tata nu se pune :D). Adevărul e că nici nu simt nevoia acută de prezența unui tip în viața mea, nu unul pentru o perioadă nedeterminată cel puțin. Bineînțeles că îmi place senzația de "îndrăgostire" și tot ce implică ea, dar nu merg până la a mă visa în fața altarului alături de "EL". Doar trăiesc momentul.
Lumea are tendința să cupleze și să cunune persoane care abia de au habar unul de altul și despre toată chestia cu iubirea. Petreceți ceva timp împreună, aveți o relație de câteva luni (cel mult) și deja gata, vi s-a pus eticheta - căsătorit și cu acte în regulă. Prostii. Nu cred că iubirea e un lucru care trebuie programat. Până la urmă e un sentiment, îl simți sau nu.  Nu poți să zici că peste un an îl voi iubi pe X, la fel și peste 10 și tot așa până la sfârșitul vieții. Vreau să spun că n-ai de unde știi, poate va fi vorba și de un Y și de un Z. Nu degeaba se zice "Trăiește clipa!". Iubirea e formată din momente, momente prezente pe care le simți aici și acum, nu pe care le VEI simți.
Și oricum, de ce trebuie să iubești un el? Poți iubi multe lucruri: poți iubi ploaia, plaja, marea; poți iubi momentele în care stai de vorbă cu o prietenă ore întregi, vorbind despre nimicuri, nimicuri super importante pentru voi, fără să-ți dai seama cum trece timpul; poți iubi momentele tipice în familie; poți iubi să cânți, să dansezi, să gătești și multe alte lucruri care te fac extrem de fericit, lucuri de care foarte probabil n-ai avea parte într-o relație de tip iubit-iubită.
Mulți oameni nu știu să se bucure de momentele petrecute cu ei înșiși; cu toții avem nevoie de ele, așa că ar trebui să învățăm să ne facem timp pentru noi. Până la urmă, dacă nouă nu ne place să ne petrecem timpul  cu noi înșine, atunci de ce altuia i-ar plăcea?
Într-o lume în care se pune accentul pe viața de cuplu, mă bucur să văd că apar tot mai multe studii, articole și cărți intitulate "motive pentru care e mai bine să fii single". Poate așa oamenii vor ști să iasă din relații care nu le aduc nimic, care stagnează, doar de dragul de a fi cu cineva, poate se vor gândi de mai multe ori înainte de a se arunca orbește într-o căsătorie "de ochii lumii", pentru că "așa trebuie" și poate că cei single se vor întâlni și vor fi fericiți împreună, fără a fi împreună. Poate că ar exista și mai puțină ură, violență și alte sentimente negative. Poate... Dar asta dacă lumea ar citi. Sau dacă ar pune în aplicare ceea ce citesc. Ceea ce nu prea se întâmplă.


marți, 10 decembrie 2013

Haos sentimental

E incredibil câte sentimente poate să trezească în tine simpla întâlnire cu o persoană.
Dar ce faci când nu știi să numești toate acele sentimente, când nu poți sau nu vrei să le recunoști? Când simți că ai vrea să fugi, să te ascunzi, dar în același timp te bucuri că vezi persoana respectivă. Când te gândești dacă să treci indiferent, să te faci că nu o vezi, sau să o saluți. Când vă salutați și te bucuri că ai scăpat atât de ușor, dar în același timp te întristezi că n-ați stat mai mult de vorbă, că parcă nici nu ar fi avut deloc această intenție. Când ajungi să te întrebi dacă e vina ta sau nu. Dacă tu trebuie să fii cel care insistă sau cel care renunță. Cel care pleacă fără nicio remușcare...
Când atâtea sentimente te lovesc din plin, ce te faci? Când simți fiori, dar nu știi dacă sunt de iubire sau dimpotrivă. Dacă ar trebui să-ți pese sau nu. Și ce faci când te implici prea mult și știi asta, dar pur și simplu nu mai poți da înapoi. Când mintea îți spune nu, dar inima îți zice da. Când vrei să ignori, dar nu poți. Când vrei să mergi mai departe, dar ceva nu te lasă.
Și începi să regreți că ai atâtea amintiri, prea puține, dar prea multe totodată. Ai vrea să le ștergi, dar știi că nu îți dorești cu adevărat. Și îți spui că nu vei uita, că nu o să regreți acele amintiri frumoase și că îți vei trăi viața în continuare. Sau cel puțin vei încerca. Știi că va fi greu la început, dar odată cu timpul va fi mai bine. Doar nu degeaba se zice că timpul le vindecă pe toate.
Atâtea sentimente și atâtea întrebări fără răspuns...
Dar știi că e bine că ai trăit acea poveste, oricât de scurtă ar fi fost. Că ai regreta acum mai mult dacă nu ai fi trăit-o, decât o faci pentru că ai trecut prin ea. Pentru că "ce-ar fi fost dacă..." este mult mai dureros și te bântuie pentru mai mult timp.
Și poate că scenariul așteaptă să fie scris, poate că povestea nu s-a încheiat și personajele se vor întâlni din nou. De ce nu?! Întodeauna pot exista răsturnări de situație, sau ceva ce a fost scris să fie șters și refăcut într-o altă variantă. O variantă mai bună. Pentru că așa cum azi poate fi rău, mâine poate fi mai bine. :)



duminică, 1 decembrie 2013

Doar un gând

Ai observat cum anumite voci aparțin corpului greșit? Eu da.
Cunoști pentru prima oară o persoană și te aștepți ca atunci când deschide gura să auzi o voce normală, adică nici să nu bagi de seamă, dar atunci când din corpul respectiv iese o voce la care nu te așteptai deloc, remarci.
Recent am cunoscut o persoană tânără, dar când a deschis gura să se prezinte nu era deloc vocea unei persoane tinere. Dimpotrivă, are vocea unei persoane foarte în vârstă. Adică, serios vorbind, dacă l-ai auzi (da, un bărbat), dar nu l-ai vedea, nu i-ai da vreo 30 de ani, cam cât are, ci dublul vârstei, aș putea spune. Inversul nu știu dacă mi s-a întâmplat să aud. Oricum ideea e că am cunoscut mai multe persoane cărora eu le atribuiam altă voce. Mai ales când vorbești la telefon cu o persoană și nu o cunoști, îți închipui că arată într-un anumit fel, iar când vă vedeți, constați că nu e așa cum te așteptai și ești dezamăgit sau dimpotrivă bucuros că nu e așa cum ai crezut. Sigur ți s-a întâmplat și tie.
La fel și în cazul numelor, dar să zicem că dau vina pe părinți, că erai prea mic ca să știe cum o să arăți de fapt. Mi se întâmplă ca atunci când o persoană se prezintă să mă gândesc că nu i se potrivește numele, că m-aș fi gândit la altul. Ceva de genul "el nu pare Mihai, mai degrabă arată a Gabriel" ( sau alte și alte nume, este un exemplu aleatoriu).
Mda, ce pot să zic, fiecare cu gărgăunii lui, eu știu că am o mulțime :)