Trăiește clipa!

Viața e prea scurtă ca să te abții de la lucrurile pe care ți le dorești - lucrurile care te fac fericit.

duminică, 28 mai 2017

Old habits...

Am zis că nu mai fac asta. Am crezut că pot să o fac. Cum de m-am putut înșela?! Chiar credeam că am totul sub control.
Ne putem controla oare cu adevărat sentimentele? Eu am crezut că am reușit. Mi-am impus atât de tare asta, că am reușit. Cel puțin până la un punct. Nu știu când s-a întâmplat, probabil atunci când totul indica că merită să risc de data asta, dar a fost doar o altă iluzie. Totul e atât de relativ...Contează atât de mult cum vrei să privești sau cum refuzi să o faci.
De ce am crezut că e ok acum, că a venit momentul în care să nu mă mai controlez atât, nu știu, chiar nu...Dar ai avut grijă să îmi arăți că nu merită. Că trebuia să ma țin de promisiune. Promisiunea făcută mie, de a nu mai simți, de a nu mă implica. Și îmi reușise. Îmi reușise atât de bine încât am crezut că asta e, că nici dacă vreau nu o să mai reușesc. Și am vrut. Dar de fiecare dată ai avut tu grijă să mă opresc.Dar acum...
Acum m-am trezit cu un gol. Vorba vine m-am trezit, dacă pot numi așa o noapte cu douăzeci de minute de somn, o oră trează și tot așa...Oricum, m-am trezit cu un gol în stomac. Dar asta nu a fost nimic, am rezolvat cu un baton de cereale. Partea cu adevărat nasoală a fost că m-am trezit și cu un gol în inimă; am crezut că mi se pare,că poate mai visez, deși nu am visat toată noaptea. Aș fi vrut ca tu plecând să fie un vis urât, dar nu a fost. Asta a fost al naibii de real, o simt și acum. Și golul ăsta din inima cum îl umplu?! Spune-mi, te implor! Pentru că încă îl simt și nu îmi place absolut deloc. Simt că mă doare și e mai mult decât subconștient; e al naibii de conștient pentru că simt cum mă înțeapă. Mă înțeapă, mă împunge și râde de mine. Râde ca am crezut ca nu mai am ce să mă doară, că mi-am lăsat inima undeva departe. Dar m-a convins aseară că încă e acolo, că bate, culmea, pentru tine. Nu pot să-ți explic cum m-am simțit. A fost atât de diferit, atât de...bine. Aproape uitasem cum e...fiori, tremur, buzele tale de care nu mai voiam să mă despart, inima, o simțeam mai vie ca oricând. Și apoi...m-am simțit atât de trădată.Ca și cum amândoi ați complotat împotriva mea. Și doare. Mi-a mai făcut ea faze de astea, dar tu?! De ce ai lăsat-o să te corupă? Am vrut atât de mult să îți pese, să simt că îți pasă, dar cum ar putea să îți pese, când tu încă trăiești în trecut?!

O urăsc pe ea. Nu am foloit niciodată cuvântul ăsta. ”A urî”... mi s-a parut mereu un cuvânt atât de odios, nu înțelegeam cum lumea arunca atât de ușor în stânga și în dreapta cu el. Dar da, cred că o parte din mine o urăște. Urăște că a fost parte din viața ta atâta timp, că ai atâtea amintiri cu ea, că totul te duce cu gândul la ea. Înțeleg asta. Dar nu vreau să accept. Pentru că știu că nu pot concura cu asta,cum aș putea?! Pentru mine totul e atât de nou, atât de incitant, dar continui să uit că pentru tine nu. E ceva obișnuit, ceva normal...Doar că eu nu sunt normală. Atâtea cărți de psihologie, despre cum să înțelegi femeile citite și tot nu poți să înțelegi. Nu poți să mă înțelegi. Nu te blamez, de cele mai multe ori nici eu nu reușesc să o fac. Cel puțin cu tine trec prin atâtea stări, atâtea sentimente, încât se amestecă. Amalgam de sentimente. Oribil. Crezi că mie îmi place să trec așa, de la o stare la alta? Nu vreau, chiar nu aș vrea asta. Dar în ultimul timp a fost atât de accentuat, atât de des, încât mă întreb dacă oare are rost. Ce rost are sa ne chinuim unul pe altul? Ce vrei de fapt de la mine? Te-am întrebat și atunci, dar cumva simt că nici tu nu știai. Că încă nu știi. Că nu ești sigur. Probabil nici nu îți dai seama. Și aș vrea să stiu ce însemn pentru tine. Însemn ceva măcar?
La început nu conta. Și pe parcurs am acceptat doar ce venea de la tine, ai văzut că nu te presam în vreun fel. Nu eram atât de implicată încât să îmi pese cu adevărat daca voiai asta sau nu. Sau cel puțin, cum simțeam că ceva se schimbă, că mă uit diferit, că poate simt mai mult, mă certam. Și îmi spuneam ”oprește-te, nu face asta; ai văzut că nu te-a dus nicăieri nici în trecut”. Și cu toate astea s-a întâmplat. Nu știu exact când, cum sau de ce mi-am permis, dar mi-am dat seama aseară, în acele momente în care te sărutam și îmi doream să nu ne mai oprim sau să oprim timpul-ceea ce mi se părea că și reușim într-un fel. Simțeam diferit. Îmi doream diferit. Doar să fiu acolo.Cu tine. Să se oprească timpul ăsta insuportabil odată. Să nu ne mai facă în ciudă.
Tot nu te-ai prins? Ok, o să o zic; o scriu mai bine: m-am îndrăgostit de tine. Da, ai citit bine. Te asigur că nu am vrut și acum nici nu știu ce să fac cu asta. Pentru că pe cât de bine se simțea aseară, pe atât de groaznic se simte azi. Urăsc să mă simt așa. Vezi, iar am folosit cuvântul ăsta, ceva clar nu-i în regulă.
Are rost să continuăm? Tu ce simți? Cu adevărat. Știu că adevărul doare, dar vreau să îl aud; ce  să fac, așa sunt eu, mai masochistă.
Mi-ar plăcea ca de data asta să nu mai plec așa ușor...să nu mă lași să plec. Dar poate că îți cer prea mult. Și o să înțeleg dacă mă vei lăsa...

marți, 30 decembrie 2014

Sentimente și Rezoluții



Zilele trec iar eu nu simt nimic. Încă nu am intrat în spiritul sărbătorilor de iarnă și de acum sigur nici nu mai e cazul. Pentru mine toate astea sunt doar zile, zile obișnuite. Zile care trec pe lângă mine și nu-mi aduc nimic nou. Mâine e (din nou) ultima zi din an și nu simt nimic. Poate doar timpul care trece rapid pe lângă mine, de nici nu apucăm să schimbăm două vorbe. Nu simt bucuria sosirii unui nou an, bucuria ca anul ăsta va fi mai bun, că voi face astfel încât să fie așa, că e timpul când se deschid noi orizonturi, noi oportunități, o nouă șansă la fericire. Dar pe de altă parte, nu simt nici tristețe. Nu sunt tristă că a trecut un alt an în care n-am realizat practic nimic, în care am avut parte de momente oarbe, de idei care m-au adus înapoi, dar nici nu sunt tristă pentru că noul an ar putea însemna un alt an de greșeli din care va trebui să învăț în cele mai dure moduri... Parcă aș fi într-o stare de amorțeală -am stat atât de mult în același loc, în aceeași stare încât nu mai sunt capabilă să percep nimic. Să simt.
Și mă gândesc: oare ajung în sfârșit la acel moment în care pot să mă detașez de tot, de toți și de toate? Am învățat oare în sfârșit să nu mai simt? Să trăiesc cu toate momentele ca și cum ar fi deja parte din mine și nu mă mai afectează pentru că le cunosc deja? Să privesc totul obiectiv și să nu mai pun la suflet?
Să-mi las sufletul prin locuri îndepărtate, neștiute de nimeni, undeva unde să nu mai fie deranjat și să-și ia în sfârșit pauza bine meritată pare o idee bună pentru anul ce vine. Pentru că nici nu mai îmi amintesc de când nu l-am lăsat să plece în vacanță. Și simt că după toate cele întâmplate, merită.

În ultimul timp am constatat sau mai bine zis alții au constatat pentru mine că nu sunt atentă la detalii. Și obișnuiam să fiu foarte bună la observat. Dar anul acesta m-am delăsat. Nu știu cum, nu știu în ce moment, dar cert este că am renunțat ușor ușor să mai fiu atentă. Și asta m-a costat. Se pare că sentimentele implică pierderea atenției pentru detalii. Ajungi să vezi doar imaginea de ansamblu, doar ce-ți dorești să fie real. Dar e bine că am început să conștientizez, să-mi dau seama că am greșit, am început să-mi revin. Și cred că e un moment bun. Astfel încât, pentru anul ce vine, o altă rezoluție este să fiu atentă la detalii, să le acord importanța cuvenită. Să nu mai cad pradă aparențelor. Să văd profunzimea.

La sfârșit de an mi-au revenit toate amintirile. Mi-a revenit tot trecutul. Și e timpul ca în noul an trecutul să rămână trecut și să mă agăț cât mai tare de prezent. Să fiu prezentă. Pentru că ”aici”, ”acum” și ”acest moment” trebuie să fie singurele care contează.

miercuri, 9 iulie 2014

Mă pregătesc de o nouă ”cădere”



Untitled
E atât de ușor să cazi...și chiar și după ce ai învățat sa-ți menții echilibrul ajungi să cazi de atât de multe ori. Și te vei lovi, și o să te doară și o să-ți spui că de acum o să ai grijă, că nu o să se mai întâmple, dar cumva nu-ți poți ține promisiunea, pentru că știi că nu depinde în totalitate de tine. Nu deții controlul absolut niciodată. Și astfel, în sinea ta, ești mereu pregătit pentru o nouă lovitură, o nouă căzătură, o nouă prăbușire...
Dar și mai rău e când rămâi cu gândul la vechea cădere. Când încerci să te convingi că poate n-a fost așa rău cum ai crezut la momentul respectiv. Că poate merită o nouă încercare de a-ți menține echilibrul necesar. Și chiar îți dorești să ai dreptate, să ai o șansă de a face lucrurile altfel, mai bine. Să nu mai cazi. Să reușești.

Tu nu ai vrut să se termine așa.
Eu nu am vrut să se termine.
Un cuvânt. Trei litere. Dar o diferență atât de mare. Pentru că detaliile fac diferența,corect? Și în cazul meu chiar a însemnat mult. Dar evident că tu nu ai știut să vezi. Sau poate n-ai vrut. Așa a fost de la început. Ți-a păsat doar de tine, nu ai putut să asculți, să observi în tăcere și să conștientizezi tot ceea ce aveam nevoie. Și chiar nu aveam nevoie de atât de multe. Doar să-ți pese. Dar oare toate acestea mai au vreo relevanță, oare mai contează? Pentru tine clar nu. Și pentru mine ar trebui să fie la fel.

Tot ce contează e că ești fericit. Și mă crezi sau nu, dar chiar mă bucur pentru tine. Din tot sufletul meu. Bine, recunosc, în proporție de 99%. Pentru că 1% încă se încăpățânează. Încă mai speră. Dar până la urmă acceptă ce vrea majoritatea; conștientizează că nu are rost să lupți atunci când nu mai ai pentru ce.
Și îți doresc tot binele din lume, să fii mereu la fel de fericit, pentru că în ciuda a toate, meriți. Știu asta.

...Mă pregătesc de o nouă cădere...mai puțin dureroasă, sper. Și poate în curând o să învăț să parcurg tot drumul fără să mai cad.

miercuri, 25 iunie 2014

Cunoașteți faptele înainte de a arunca cu vorbe!


Suntem plini de prejudecăți. Ne place să credem ca știm totul despre o persoană după o singură privire aruncată în treacăt. Și considerăm că avem tot dreptul să punem etichete și să judecăm.
Crezi că dacă ai făcut cunoștință cu mine, gata știi totul despre mine, dacă ne mai vedem și a doua oară, nu mai zic, crezi că îmi știi povestea vieții. Dar te înșeli amarnic. Habar nu ai cine sunt și ce am făcut de am ajuns cine sunt și unde sunt acum. Câte sacrificii am făcut, cât am suferit în tăcere și cât am muncit ca să reușesc ceea ce mi-am propus. Și toate astea pentru ce? Să vină cineva și să-mi spună că pentru mine totul a fost ușor în viață. Că sunt o fericită. Că dacă am obținut ceva a fost datorită anumitor relații, că am avut nu știu ce pile de care eu n-am habar, dar de care tu în mod sigur știi. Pentru că tu știi totul despre viața mea. Și pe lângă ”pile” am mai avut și noroc. Ok, recunosc, sunt o norocoasă din multe puncte de vedere, dar de care tu habar nu o să ai vreodată, pentru că nu ai putea niciodată înțelege. Pentru tine, norocul se rezumă la o situație materială, la momente în care am avut de câștigat, la profit. Nu ai cum să înțelegi că norocul meu poartă numele unor persoane din viața mea, oameni fără de care nu aș fi ajuns unde sunt, dar din punct de vedere spiritual. Nu poți să înțelegi că norocul meu e permanent, nu vine, pleacă și tot așa ori de câte ori ”am nevoie”. Norocul meu îl port în suflet, alături de cei dragi, de cei care mă fac să ma simt o norocoasă chiar și în cele mai ghinioniste momente.

Obișnuim să decidem noi pentru alții, să dăm sentințe. Să presupunem că tot ce obține cineva e datorită unor împrejurări favorabile. Și de cele mai multe ori e tocmai invers. Acei oameni despre care spunem că au obținut totul ușor, de cele mai multe ori, sunt cei care îndură cel mai mult. Cei care muncesc, depun eforturi pentru a ajunge undeva pe cont propriu, să nu li se poată reproșa tocmai ce li se reproșează. Aceia știu că sunt cine sunt doar datorită lor și niciun cuvânt aruncat aiurea nu poate schimba asta. Dar adesea cuvintele dor. Și pot doborî și spulbera visuri. Pot să transforme pe cineva din ceea ce era în ceea ce lumea a zis întotdeauna că e. Pentru că dacă oricum nu li se vor recunoaște meritele la ce bun tot efortul?
...Și nu ar trebui să se întâmple asta. Ar trebui să nu mai aruncăm cu vorbe. Să încercăm să cunoaștem cu adevărat o persoană înainte de a o judeca. Să știm situația de fapt. Să nu mai dăm cu presupusul. Să fim mai buni, mai îngăduitori și mai atenți cu cei din jur. Pentru că numai așa putem schimba ceva. Numai în felul acesta vom salva suflete.




duminică, 4 mai 2014

O decizie bună

Să ieși din zona ta de confort se pare că duce la rezultate bune. Și descoperi că ți-ai făcut griji degeaba. Că te poți descurca. Chiar foarte bine. Trebuie doar să îndrăznești.

Și deși te consideri un intrus, descoperi că te poți adapta. Că sunt persoane care te acceptă în jurul lor, în grupul lor, fără prea mult efort, că sunt dispuse să împartă cu tine anumite momente din viața lor, trecute, prezente și viitoare. Și deși la începutul zilei cunoșteai doar o persoană, la sfârșitul ei ajungi să descoperi că te-ai împrietenit cu mult mai multe.

Și curând descoperi că nu a fost un caz particular, că întâmplarea se poate repeta. Și cunoști noi oameni. Oameni deosebiți. Prin simplul fapt că ai fost acolo, că ți-ai făcut curaj să iei parte la un nou anturaj. Descoperi ca deși faceți parte din lumi diferite, aveți atâtea în comun. Că nu contează ce studiezi, cu ce te ocupi, ce hobby-uri ai, ci contează să fii tu și să vă simțiți bine împreună. Că oamenii pot fi atât de diferiți, dar în același timp atât de asemănători.

În orice zi, în orice moment, în orice fel de împrejurare este posibil să cunoști o persoană care va juca un rol important în piesa ta. Posibil să cunoști actori de care n-ai crezut că este nevoie pentru o anumită scenă, la care nici nu visai, dar iată că ei erau acolo, în așteptare, iar acum ei sunt aici. Pentru tine. Și așteptă să-și intre în rol.

Totul datorită unui moment de curaj, de depășire a confortului, o hotărâre de a-ți lua soarta în mâini, de a nu mai sta în pasivitate, ci de a trece la acțiune. De a te bucura de viață. Și de a avea alături de cine să faci asta.

luni, 28 aprilie 2014

Să învățăm să fim singuri

De ce oamenii urăsc singurătatea? De ce preferă să nu existe acest cuvânt în vocabularul lor? Oare am pierdut capacitatea de a ne iubi pe noi înșine, de a ne bucura de timpul petrecut doar cu noi, de a ști să apreciem aceste momente?
Majoritatea fuge ca dracu de tămâie atunci când li se prezintă posibilitatea de a rămâne pentru un timp singuri. Disperă, nu știu ce să facă, se simt pierduți și își revin abia atunci când văd alte fețe în jur.
Unii caută aceste momente, dar au parte foarte rar de ele și atunci când au mare nevoie de singurătate, iar aceasta nu le poate fi oferită, răbufnesc. Explodează, iar cei din jur au de suferit și de cele mai multe ori este chiar vina lor pentru că nu au știut să vadă nevoia celuilalt și să-i ofere liniștea mult dorită.
Iar cei mai fericiți dintre noi știu să-și ofere aceste momente de respiro, să se refugieze atunci când simt nevoia, fără a-i îndepărta pe ceilalți în mod brutal și să savureze fiecare moment petrecut cu sine însuși, să-l aprecieze ca pe un bun de mare valoare.
Singurătatea ce nu poate fi acceptată, cea care ar trebui privită în mod benefic, duce la rezultate nefericite, poate chiar catastrofale.
Cunosc multe persoane care sunt într-o relație doar de dragul de a fi, persoane care dacă le întrebi de ce stau împreună cu respectivul/respectiva îți răspund ”păi, decât să fiu singur/ă…” ca și cum asta ar fi cea mai naturală explicație. Mie una mi se pare înjositor și lipsă de respect de sine să fii cu cineva doar ca să nu fii singur; singurul motiv pertinent pe care îl găsesc eu pentru a fi și a rămâne într-o relație cu cineva e să fii îndrăgostit nebunește și să iubești acea persoană. Și apoi, cum să te iubească cineva și să-i placă să-și petreacă timpul cu tine dacă ție însuți nu-ți place să petreci timp cu tine?
Mi se pare foarte trist că există această frică de a fi singur și că majoritatea oamenilor este dispusă, așa cum mi s-a zis, să se vadă cu o persoană pe care nu o agreează, cu care nu au nimic în comun și poate nici n-au mai schimbat un cuvânt înainte, numai sa fie cu cineva, cu altcineva decât persoana lor, ca și cum să rămâi într-un loc numai tu, chiar și pentru scurt timp, ar fi cel mai rău lucru din lume.
Eu una întotdeauna am avut momente de singurătate și am reușit să mă împac cu mine, am știut să profit de fiecare secundă petrecută cu mine însămi. Nu mi-a fost și nu îmi este frică de singurătate. Dimpotrivă, deseori chiar o caut. Multe persoane nici în ruptul capului n-ar ieși la o plimbare singure, nici nu le-ar trece prin minte această posibilitate, ar fi ceva de neimaginat. Eu dimpotrivă, consider că tocmai aceste plimbări sunt cele mai benefice, de acestea știi să te bucuri cu adevărat, să îți permiți să vezi lumea din jurul tău și să o înțelegi, nu doar să treci pe lângă ea.
Bineînțeles că nimeni nu-și dorește o viață de completă solitudine. Fiecare persoană din viața ta are rolul său și sunt momente și momente pe care trebuie să le împarți cu ele, dar asta nu înseamnă să fugi de relația cu tine. Cred că ar trebui să învățăm sau să reînvățăm să profităm de fiecare moment petrecut în singurătate și abia atunci când nu o vom mai privi cu frică, vom putea să ne trăim cu adevărat viața și să fim fericiți.

 

duminică, 16 martie 2014

Ei și Ele (A fost un vis...)

Erau două.
Cu diferite concepții,
dar cu aceeași speranță.
Erau doi.
Caractere diferite,
dar aceeași lașitate.
Amândouă credeau într-un nou început,
Una după ce crezuse ca va mai dura până să se vindece
și să o ia de la capăt,
Cealaltă crezând că niciodată n-o să fie altfel,
că n-o să fie cazul să-și dorească mai mult.
Amândoi dându-le speranțe,
amândoi amăgindu-le,
amândouă îndrăgostindu-se.
”Dar gata, e timpul!” și-au spus.
Timpul să le lăsăm,
timpul să plecăm,
să mergem mai departe.
Timpul să renunțăm,
să îi uităm,
să mergem mai departe.
Poate că a fost ideea,
poate neașteptatul,
poate dorința de a iubi
și de a fi iubite.
A fost un vis,
uneori un vis frumos,
alteori un coșmar,
dar doar un vis.
O imaginație prea bogată...
Două vise diferite,
dar cu același final dorit.
Dar,din păcate, același vis neterminat.
Trezire bruscă, violentă...
Vis la care nu te poți întoarce...