Trăiește clipa!

Viața e prea scurtă ca să te abții de la lucrurile pe care ți le dorești - lucrurile care te fac fericit.

luni, 23 decembrie 2013

A fi sau a nu fi single

Oamenii supraapreciază relațiile. Aș spune iubirea, dar mi-e teamă că iubirea e ultimul lucru la care se gândesc.
Oamenii consideră că a fi singur este egal a fi nefericit, trist, a te simți mizerabil și nu oricum, ci pentru tot restul vieții tale. Stai un pic: de unde până unde și de când fericirea mea personală depinde de o anumită persoană, de un "el" chiar?! Sigur că fericirea depinde de mai mulți factori și ca atare și de mai multe persoane, dar nu prin simpla lor substanță de persoană fizică, palpabilă, ci dimpotrivă prin ceea ce reprezintă. Îmi place să cred că fericirea mea nu depinde de o etichetă ( a se vedea iubit, soț, suflet pereche,etc.). Depinde de momente. Momentele trăite îmi determină fericirea. Că se întâmplă  să fie vorba de momente petrecute în compania aceleiași persoane de mai multe ori, asta e, pur și simplu se întâmplă; înseamnă că există o oarecare atracție între personalitățile noastre, fie și de o secundă, sau că pur și simplu o persoană are acest dar de a fi o companie plăcută pentru cel alături de care se află. Fericirea mea a depins de-a lungul anilor atât de baieți, cât și de fete; în special de fete, mai bine zis, fiindu-mi mai ușor să mă împrietenesc cu ele și să-mi petrec timpul în preajma lor. A depins de momentele în familie și de cele alături de prieteni, diverși amici și colegi.
Și astfel pot să afirm cu mâna pe inimă că sunt mulțumită cu statutul de "single" și că în cei 20 de ani ai mei n-am avut nevoie de un băiat anume în viața mea pentru a mă simți împlinită, fericită și normală (tata nu se pune :D). Adevărul e că nici nu simt nevoia acută de prezența unui tip în viața mea, nu unul pentru o perioadă nedeterminată cel puțin. Bineînțeles că îmi place senzația de "îndrăgostire" și tot ce implică ea, dar nu merg până la a mă visa în fața altarului alături de "EL". Doar trăiesc momentul.
Lumea are tendința să cupleze și să cunune persoane care abia de au habar unul de altul și despre toată chestia cu iubirea. Petreceți ceva timp împreună, aveți o relație de câteva luni (cel mult) și deja gata, vi s-a pus eticheta - căsătorit și cu acte în regulă. Prostii. Nu cred că iubirea e un lucru care trebuie programat. Până la urmă e un sentiment, îl simți sau nu.  Nu poți să zici că peste un an îl voi iubi pe X, la fel și peste 10 și tot așa până la sfârșitul vieții. Vreau să spun că n-ai de unde știi, poate va fi vorba și de un Y și de un Z. Nu degeaba se zice "Trăiește clipa!". Iubirea e formată din momente, momente prezente pe care le simți aici și acum, nu pe care le VEI simți.
Și oricum, de ce trebuie să iubești un el? Poți iubi multe lucruri: poți iubi ploaia, plaja, marea; poți iubi momentele în care stai de vorbă cu o prietenă ore întregi, vorbind despre nimicuri, nimicuri super importante pentru voi, fără să-ți dai seama cum trece timpul; poți iubi momentele tipice în familie; poți iubi să cânți, să dansezi, să gătești și multe alte lucruri care te fac extrem de fericit, lucuri de care foarte probabil n-ai avea parte într-o relație de tip iubit-iubită.
Mulți oameni nu știu să se bucure de momentele petrecute cu ei înșiși; cu toții avem nevoie de ele, așa că ar trebui să învățăm să ne facem timp pentru noi. Până la urmă, dacă nouă nu ne place să ne petrecem timpul  cu noi înșine, atunci de ce altuia i-ar plăcea?
Într-o lume în care se pune accentul pe viața de cuplu, mă bucur să văd că apar tot mai multe studii, articole și cărți intitulate "motive pentru care e mai bine să fii single". Poate așa oamenii vor ști să iasă din relații care nu le aduc nimic, care stagnează, doar de dragul de a fi cu cineva, poate se vor gândi de mai multe ori înainte de a se arunca orbește într-o căsătorie "de ochii lumii", pentru că "așa trebuie" și poate că cei single se vor întâlni și vor fi fericiți împreună, fără a fi împreună. Poate că ar exista și mai puțină ură, violență și alte sentimente negative. Poate... Dar asta dacă lumea ar citi. Sau dacă ar pune în aplicare ceea ce citesc. Ceea ce nu prea se întâmplă.


marți, 10 decembrie 2013

Haos sentimental

E incredibil câte sentimente poate să trezească în tine simpla întâlnire cu o persoană.
Dar ce faci când nu știi să numești toate acele sentimente, când nu poți sau nu vrei să le recunoști? Când simți că ai vrea să fugi, să te ascunzi, dar în același timp te bucuri că vezi persoana respectivă. Când te gândești dacă să treci indiferent, să te faci că nu o vezi, sau să o saluți. Când vă salutați și te bucuri că ai scăpat atât de ușor, dar în același timp te întristezi că n-ați stat mai mult de vorbă, că parcă nici nu ar fi avut deloc această intenție. Când ajungi să te întrebi dacă e vina ta sau nu. Dacă tu trebuie să fii cel care insistă sau cel care renunță. Cel care pleacă fără nicio remușcare...
Când atâtea sentimente te lovesc din plin, ce te faci? Când simți fiori, dar nu știi dacă sunt de iubire sau dimpotrivă. Dacă ar trebui să-ți pese sau nu. Și ce faci când te implici prea mult și știi asta, dar pur și simplu nu mai poți da înapoi. Când mintea îți spune nu, dar inima îți zice da. Când vrei să ignori, dar nu poți. Când vrei să mergi mai departe, dar ceva nu te lasă.
Și începi să regreți că ai atâtea amintiri, prea puține, dar prea multe totodată. Ai vrea să le ștergi, dar știi că nu îți dorești cu adevărat. Și îți spui că nu vei uita, că nu o să regreți acele amintiri frumoase și că îți vei trăi viața în continuare. Sau cel puțin vei încerca. Știi că va fi greu la început, dar odată cu timpul va fi mai bine. Doar nu degeaba se zice că timpul le vindecă pe toate.
Atâtea sentimente și atâtea întrebări fără răspuns...
Dar știi că e bine că ai trăit acea poveste, oricât de scurtă ar fi fost. Că ai regreta acum mai mult dacă nu ai fi trăit-o, decât o faci pentru că ai trecut prin ea. Pentru că "ce-ar fi fost dacă..." este mult mai dureros și te bântuie pentru mai mult timp.
Și poate că scenariul așteaptă să fie scris, poate că povestea nu s-a încheiat și personajele se vor întâlni din nou. De ce nu?! Întodeauna pot exista răsturnări de situație, sau ceva ce a fost scris să fie șters și refăcut într-o altă variantă. O variantă mai bună. Pentru că așa cum azi poate fi rău, mâine poate fi mai bine. :)



duminică, 1 decembrie 2013

Doar un gând

Ai observat cum anumite voci aparțin corpului greșit? Eu da.
Cunoști pentru prima oară o persoană și te aștepți ca atunci când deschide gura să auzi o voce normală, adică nici să nu bagi de seamă, dar atunci când din corpul respectiv iese o voce la care nu te așteptai deloc, remarci.
Recent am cunoscut o persoană tânără, dar când a deschis gura să se prezinte nu era deloc vocea unei persoane tinere. Dimpotrivă, are vocea unei persoane foarte în vârstă. Adică, serios vorbind, dacă l-ai auzi (da, un bărbat), dar nu l-ai vedea, nu i-ai da vreo 30 de ani, cam cât are, ci dublul vârstei, aș putea spune. Inversul nu știu dacă mi s-a întâmplat să aud. Oricum ideea e că am cunoscut mai multe persoane cărora eu le atribuiam altă voce. Mai ales când vorbești la telefon cu o persoană și nu o cunoști, îți închipui că arată într-un anumit fel, iar când vă vedeți, constați că nu e așa cum te așteptai și ești dezamăgit sau dimpotrivă bucuros că nu e așa cum ai crezut. Sigur ți s-a întâmplat și tie.
La fel și în cazul numelor, dar să zicem că dau vina pe părinți, că erai prea mic ca să știe cum o să arăți de fapt. Mi se întâmplă ca atunci când o persoană se prezintă să mă gândesc că nu i se potrivește numele, că m-aș fi gândit la altul. Ceva de genul "el nu pare Mihai, mai degrabă arată a Gabriel" ( sau alte și alte nume, este un exemplu aleatoriu).
Mda, ce pot să zic, fiecare cu gărgăunii lui, eu știu că am o mulțime :)

vineri, 29 noiembrie 2013

"Nu am timp!"

Nu mai avem timp pentru nimic...
Vrem atât de multe, dar nu facem nimic. De ce? Simplu: "Nu am timp!". Asta e cea mai proastă scuză posibilă. O știu, pentru că și eu am folosit-o și încă o folosesc și probabil o voi folosi mereu. Cred că a devenit un tic; de fiecare dată când e vorba să facem ceva nou sau pur și simplu ceva ce nu ne dorim atât de mult,zicem din reflex ca nu avem timp. Nu am timp să ne vedem astăzi. Nu am timp să învăț mai mult decât o fac. Nu am timp să mă înscriu la cursul acela de care tot am zis. Nu am timp să fac orice altceva. Prostii! Am timp, dar nu vreau să-mi fac timp pentru acel ceva/cineva. Pentru că nu-mi doresc suficient de mult. Pentru că am nevoie de o scuză.
Dacă îți dorești ceva cu adevărat, vei găsi o cale. Dacă nu, vei găsi o scuză.
Vorbesc din proprie experiență. Atunci când vreau neapărat să mă văd cu cineva mă voi vedea. Pot să am mii de alte lucruri de făcut, nu contează, găsesc măcar juma' de oră  în care să fiu disponibilă doar pentru persoana respectivă. Nu zice nimeni că trebuie să stăm împreună toată ziua, câteva minute sunt suficiente. Important e să-ți dorești. Și hai să zicem că te cred, ești super ocupat, dar totuși poți să trimiți un mesaj în care să-mi zici că ești bine, sănătos și că aștepți să ne vedem cât de curând (mai mult de două minute nu-ți ia!). Și să vorbești serios. Adică nu vreau să știu că poate o să ne mai vedem cândva, vreau să știu că acel cândva înseamnă în viitorul apropiat, în una din zilele ce urmează.
De asemenea, dacă aș avea destulă voință, mâine m-aș interesa de cursul pe care vreau să-l urmez și m-aș înscrie, n-aș mai aștepta niciun moment în plus. Sau aș deschide cartea și aș începe să citesc (învăț) și nu m-aș opri decât atunci când aș fi sigură că știu tot ce e de știut. Sau m-aș duce în locul pe care îmi doresc de atât timp să-l vizitez. Sau mi-aș lua bilete la spectacolul pe care vreau să-l văd. Sau... atâtea și atâtea dorințe de la care mă abțin inutil. Nu mai aștepta, acționează! Vrei ceva, fă-l să se întâmple! Nu mai aștepta niciun minut în plus deoarece cu fiecare minut mai apare o scuză. Și iar vei spune că nu ai avut timp...
În final mă întreb: noi depindem de timp sau timpul depinde de noi? Cine va câștiga?



joi, 21 noiembrie 2013

La bine și la rău...

Niciodată nu am știut să reacționez  la aflarea veștii că cineva a murit sau că se află într-o stare gravă. Nici atunci când mi se comunica vestea cu privire la o persoană cunoscută, deci când vestea mă viza efectiv, dar nici atunci când o cunoștință îmi povestea despre cineva din cercul său de apropiați. Poate mai ales în această situație. Întotdeauna mi-a fost frică de propria reacție, de ce aș putea zice sau face în comparație cu ce ar trebui să zic sau să fac într-o asemenea situație. Frică că aș putea spune ceva prostesc, că aș putea s-o dau în bară. Sigur, când aflu dintr-o altă sursă sau mi se comunică în scris, am timp să mă pregătesc, să mă gândesc ce să zic și ce să fac și mă descurc mult mai bine, dar când eu întreb ce s-a întâmplat, ce-i cu fața asta sau altele de acest gen și primesc răspuns "a murit x...", "x e în stare gravă" sau "am aflat că am x boală" pur și simplu mă blochez, eventual murmur ceva acolo, mi se întristează privirea,dar cam atât. Și apoi încep să mă simt vinovată că n-am știut cum să reacționez și mă gândesc cam ce ar trebui să fac în această situație. De aceea prefer să aflu de la o terță persoană,din altă sursă sau să nu aflu. Dar în viață nu totul e simplu. Și acei oameni s-ar putea să aibă nevoie de tine.
De curând am constatat că respectivele persoane au nevoie să știe pur și simplu că ești acolo pentru ele, că pot conta pe tine. Mai ales prietenii; nu degeaba se zice "prieten la bine și la rău". Cred că de fapt mai mult ar trebui să conteze tocmai partea în care le ești alături la greu. Pentru că în situațiile dificile îți dai seama cine iți sunt prietenii adevărați. Tocmai acest lucru m-a determinat să lupt cu frica mea. Să trec peste temerile mele și să mă comport ca o adevărată prietenă. De cele mai multe ori, cuvintele sunt de prisos; o îmbrățișare face cât o mie de cuvinte! Și am constatat că nu trebuie să zici ceva anume,ci dimpotrivă trebuie să te comporți normal. Nu să ignori problema, ci să nu-ți fie frică să vorbești despre ea. Să nu te abții de la a zice o glumă de teamă că ai putea fi considerat insensibil,ci dimpotrivă, să zici cât mai multe lucruri amuzante. Nu în exces desigur, dar așa cum ai face-o în mod normal. Pentru că umorul ajută întotdeauna. Și persoana respectivă îți va fi chiar recunoscătoare că îi mai iei gândul de la aspectele negative și îi evidențiezi partea frumoasă a vieții. Că ești tu, cel pe care îl cunoaște și îl apreciază.
Dacă te confrunți și tu cu această problemă, cu această temere că ai putea spune ceva greșit și preferi să ignori situațiile de acest gen, oprește-te! Luptă și învinge-ți frica! Fii alături de cei dragi ție, simpla ta prezență e suficientă. Și încearcă să înlocuiești cuvintele cu gesturi, încearcă ca în loc de "condoleanțe" sau "îmi pare rău" să strângi în brațe pentru câteva secunde respectiva persoană. Îți garantez că va aprecia mult mai mult gestul tău. Și va înțelege că nu e singură, că se poate baza pe tine, că are un sprijin real. Și deși cuvintele sunt importante, eu una sunt adepta motto-ului "fapte,nu vorbe!"


marți, 19 noiembrie 2013

Cum rămâne cu speranța?

Speranța moare ultima! Cel care a zis asta sigur a fost un om deștept și trecut prin viață.
Zi de zi trăim cu speranța. Ne trezim dimineața cu gândul că poate azi va fi mai bine, că poate azi în sfârșit se va întâmpla lucrul pe care îl așteptăm de atâta timp. Că azi vom primi mesajul așteptat, că vom întâlni persoana de care ne e dor sau dimpotrivă, persoana pe care am așteptat-o toată viața. Că vom găsi un job, că vom fi promovați, că ne vor fi recunoscute meritele, că vom fi în sfârșit apreciați. Că vom câștiga nu știu ce concurs, că vom primi cadoul mult visat. Că ne vom simți bine,după atâta timp în care am suferit. Că va fi altfel. Zi de zi aceleași speranțe plus alte și alte speranțe. Nici măcar în somn nu ne putem lipsi de aceste speranțe.
Ajungem să sperăm până și că imposibilul va deveni posibil. E ceea ce ne definește, ceea ce dă sens vieții. Pentru că o viață fără speranțe nu e viață. Nu cred că există vreo persoană în viață care să nu spere la absolut nimic; chiar dacă nu conștientizează, speranța există. Odată ce o pierdem, am pierdut lupta cu viața.
Trăim speranțe deșarte, trăim dezamăgiri.
Dar totodată ne complacem într-o stare de așteptare. "Poate azi..." Dar poate nu. Mai mult ca sigur nu, dacă nu facem nimic în acest sens. Nu aștepta ca lucrurile să se întâmple, fă-le să se întâmple! Știu ca e greu să ieși din letargie, să faci tu primul pas, să-ți calci pe orgoliu, dar este necesar.  Și dacă vrei cu adevărat ceva atunci nu ar trebui să-ți stea nimic în cale; dacă începi să cauți scuze atunci înseamnă că nu-ți dorești cu adevărat. Sigur,e foarte ușor să zici ca speranța moare ultima, că ești un optimist convins și știi că la un moment dat se va întâmpla, iar tu vei fi acolo,așteptând. Facem un pas înainte abia când conștientizăm ca această speranță nu trebuie privită în mod abstract,ci dimpotrivă trebuie luate măsuri pentru a o realiza în mod concret. Așa că îndrăznește să faci tu primul pas! Primul pas spre realizarea dorințelor tale. Odată ce l-ai făcut, ceilalți pași îi vei parcurge mult mai ușor și vei ajunge ca în timp să constați că acele momente care sperai să ți se întâmple s-au întâmplat deja și că e mult mai bine să le vezi realizate, concret, decât să aspiri toată viața la ele, rămânând doar simple dorințe nerealizate. Luptă pentru realizarea speranțelor tale!
...În final, nu pot să nu mă întreb dacă speranța ne ține pe linia de plutire, ne salvează viețile sau dimpotrivă este cea care ne înnebunește și ne aduce în pragul disperării?!...să sperăm că prima variantă. (Ah,din nou speranța, veșnica speranță!)



luni, 18 noiembrie 2013

Vreau totul!

De ce nu putem alege oamenii care să ne intre în viață și în suflet?
Ar fi atât de simplu...Tocmai asta-i faza,nu?! Ar fi prea simplu. Fără durere, fără întrebări chinuitoare, fără dorința de a-i vedea, de a le fi alături, chiar și atunci când ei evident n-au chef de tine. Totul ar fi atât de roz și de frumos; atât de...perfect. Poate prea roz și prea perfect. Fără conflicte, fără dezamăgiri și speranțe deșarte. Dar atât de plictisitor.
Urăsc să mă întreb întruna ce a vrut să zică respectiva persoană,de ce nu-și face timp să mă vadă, de ce nu se simte la fel de atașată de mine cum mă simt eu de ea...și lista poate continua. Dar în același timp această "capacitate" (să-i zicem) de a pune întrebări e ceea ce mă definește. Nu pot și nu vreau să-mi imaginez cum ar fi dacă întotdeauna mi s-ar răspunde la sentimente cu aceeași monedă, cu aceeași intensitate. Dacă aș ști dinainte cum urmează să mă trateze fiecare persoană din lumea asta; fiecare pas, fiecare gest...Îmi place previzibilitatea, dar în același timp o urăsc. Îmi place pentru că îmi ușurează cu mult munca din "faza întrebărilor": pur și simplu eu vizualizez scenariul și apoi este pus în practică,exact cum am prevăzut,în cel mai mic detaliu. Simplu. Fără complicații. Fără așteptări și dezamăgiri. Cred că tocmai de aia nu-mi plac oamenii previzibili și oricât de mult nu-mi plac surprizele, nu-mi place neașteptatul, neprevăzutul, pentru că îmi cere o reacție spontană, negândită, neplanificată, în același timp trăiesc pentru asta. Vreau spontaneitate, vreau neprevăzut, vreau surprize. Vreau viață. Și îmi doresc ca fiecare să aibă o viață proprie, cu gânduri și sentimente proprii, neinfluențabile de ceea ce  ar putea gândi sau simți lumea din jur. Vreau ca fiecare el sau ea să fie el sau ea așa cum eu vreau să fiu eu. Și să nu se simtă nimeni vinovat pentru că e cine e,ci pur și simplu să trăiască.
Așă că vreau oameni cât mai diferiți în viața mea. Cât mai diferiți cu putință. Nu vreau să se comporte cum vreau eu, ci cum vor ei. Urăsc când cineva se comportă cu mine într-un anume fel doar ca să-mi facă pe plac,să nu mă supere,pentru că așa aș vrea eu. Nu, nu vreau asta. Ai o personalitate, arat-o! Arată-mi cum ești tu! Vreau să te cunosc. Vreau tot ce-mi poți oferi și tot ce nu poți. Vreau bucurie și tristețe. Vreau așteptări și dezamăgiri. Vreau toate contrariile posibile. Vreau să simt. Vreau ca prin tine să mă descopăr pe mine. Nu vreau să-mi treacă viața și la sfârșit să descopăr că sunt atâtea stări, atâtea sentimente pe care nu le-am trăit. Atâtea lucruri despre care știu multe, dar în același timp nu știu nimic.
Sunt egoistă, știu. Dar nu se spune că fiecare trebuie să fie puțin egosit? Eu una nu mă mulțumesc cu puțin. Totul sau nimic. Așa sunt eu. Și fie vorba între noi, nici nu se pune problema a "nimic".