Trăiește clipa!

Viața e prea scurtă ca să te abții de la lucrurile pe care ți le dorești - lucrurile care te fac fericit.

duminică, 28 mai 2017

Old habits...

Am zis că nu mai fac asta. Am crezut că pot să o fac. Cum de m-am putut înșela?! Chiar credeam că am totul sub control.
Ne putem controla oare cu adevărat sentimentele? Eu am crezut că am reușit. Mi-am impus atât de tare asta, că am reușit. Cel puțin până la un punct. Nu știu când s-a întâmplat, probabil atunci când totul indica că merită să risc de data asta, dar a fost doar o altă iluzie. Totul e atât de relativ...Contează atât de mult cum vrei să privești sau cum refuzi să o faci.
De ce am crezut că e ok acum, că a venit momentul în care să nu mă mai controlez atât, nu știu, chiar nu...Dar ai avut grijă să îmi arăți că nu merită. Că trebuia să ma țin de promisiune. Promisiunea făcută mie, de a nu mai simți, de a nu mă implica. Și îmi reușise. Îmi reușise atât de bine încât am crezut că asta e, că nici dacă vreau nu o să mai reușesc. Și am vrut. Dar de fiecare dată ai avut tu grijă să mă opresc.Dar acum...
Acum m-am trezit cu un gol. Vorba vine m-am trezit, dacă pot numi așa o noapte cu douăzeci de minute de somn, o oră trează și tot așa...Oricum, m-am trezit cu un gol în stomac. Dar asta nu a fost nimic, am rezolvat cu un baton de cereale. Partea cu adevărat nasoală a fost că m-am trezit și cu un gol în inimă; am crezut că mi se pare,că poate mai visez, deși nu am visat toată noaptea. Aș fi vrut ca tu plecând să fie un vis urât, dar nu a fost. Asta a fost al naibii de real, o simt și acum. Și golul ăsta din inima cum îl umplu?! Spune-mi, te implor! Pentru că încă îl simt și nu îmi place absolut deloc. Simt că mă doare și e mai mult decât subconștient; e al naibii de conștient pentru că simt cum mă înțeapă. Mă înțeapă, mă împunge și râde de mine. Râde ca am crezut ca nu mai am ce să mă doară, că mi-am lăsat inima undeva departe. Dar m-a convins aseară că încă e acolo, că bate, culmea, pentru tine. Nu pot să-ți explic cum m-am simțit. A fost atât de diferit, atât de...bine. Aproape uitasem cum e...fiori, tremur, buzele tale de care nu mai voiam să mă despart, inima, o simțeam mai vie ca oricând. Și apoi...m-am simțit atât de trădată.Ca și cum amândoi ați complotat împotriva mea. Și doare. Mi-a mai făcut ea faze de astea, dar tu?! De ce ai lăsat-o să te corupă? Am vrut atât de mult să îți pese, să simt că îți pasă, dar cum ar putea să îți pese, când tu încă trăiești în trecut?!

O urăsc pe ea. Nu am foloit niciodată cuvântul ăsta. ”A urî”... mi s-a parut mereu un cuvânt atât de odios, nu înțelegeam cum lumea arunca atât de ușor în stânga și în dreapta cu el. Dar da, cred că o parte din mine o urăște. Urăște că a fost parte din viața ta atâta timp, că ai atâtea amintiri cu ea, că totul te duce cu gândul la ea. Înțeleg asta. Dar nu vreau să accept. Pentru că știu că nu pot concura cu asta,cum aș putea?! Pentru mine totul e atât de nou, atât de incitant, dar continui să uit că pentru tine nu. E ceva obișnuit, ceva normal...Doar că eu nu sunt normală. Atâtea cărți de psihologie, despre cum să înțelegi femeile citite și tot nu poți să înțelegi. Nu poți să mă înțelegi. Nu te blamez, de cele mai multe ori nici eu nu reușesc să o fac. Cel puțin cu tine trec prin atâtea stări, atâtea sentimente, încât se amestecă. Amalgam de sentimente. Oribil. Crezi că mie îmi place să trec așa, de la o stare la alta? Nu vreau, chiar nu aș vrea asta. Dar în ultimul timp a fost atât de accentuat, atât de des, încât mă întreb dacă oare are rost. Ce rost are sa ne chinuim unul pe altul? Ce vrei de fapt de la mine? Te-am întrebat și atunci, dar cumva simt că nici tu nu știai. Că încă nu știi. Că nu ești sigur. Probabil nici nu îți dai seama. Și aș vrea să stiu ce însemn pentru tine. Însemn ceva măcar?
La început nu conta. Și pe parcurs am acceptat doar ce venea de la tine, ai văzut că nu te presam în vreun fel. Nu eram atât de implicată încât să îmi pese cu adevărat daca voiai asta sau nu. Sau cel puțin, cum simțeam că ceva se schimbă, că mă uit diferit, că poate simt mai mult, mă certam. Și îmi spuneam ”oprește-te, nu face asta; ai văzut că nu te-a dus nicăieri nici în trecut”. Și cu toate astea s-a întâmplat. Nu știu exact când, cum sau de ce mi-am permis, dar mi-am dat seama aseară, în acele momente în care te sărutam și îmi doream să nu ne mai oprim sau să oprim timpul-ceea ce mi se părea că și reușim într-un fel. Simțeam diferit. Îmi doream diferit. Doar să fiu acolo.Cu tine. Să se oprească timpul ăsta insuportabil odată. Să nu ne mai facă în ciudă.
Tot nu te-ai prins? Ok, o să o zic; o scriu mai bine: m-am îndrăgostit de tine. Da, ai citit bine. Te asigur că nu am vrut și acum nici nu știu ce să fac cu asta. Pentru că pe cât de bine se simțea aseară, pe atât de groaznic se simte azi. Urăsc să mă simt așa. Vezi, iar am folosit cuvântul ăsta, ceva clar nu-i în regulă.
Are rost să continuăm? Tu ce simți? Cu adevărat. Știu că adevărul doare, dar vreau să îl aud; ce  să fac, așa sunt eu, mai masochistă.
Mi-ar plăcea ca de data asta să nu mai plec așa ușor...să nu mă lași să plec. Dar poate că îți cer prea mult. Și o să înțeleg dacă mă vei lăsa...