O decizie bună

Să ieși din zona ta de confort se pare că duce la rezultate bune. Și descoperi că ți-ai făcut griji degeaba. Că te poți descurca. Chiar foarte bine. Trebuie doar să îndrăznești.

Și deși te consideri un intrus, descoperi că te poți adapta. Că sunt persoane care te acceptă în jurul lor, în grupul lor, fără prea mult efort, că sunt dispuse să împartă cu tine anumite momente din viața lor, trecute, prezente și viitoare. Și deși la începutul zilei cunoșteai doar o persoană, la sfârșitul ei ajungi să descoperi că te-ai împrietenit cu mult mai multe.

Și curând descoperi că nu a fost un caz particular, că întâmplarea se poate repeta. Și cunoști noi oameni. Oameni deosebiți. Prin simplul fapt că ai fost acolo, că ți-ai făcut curaj să iei parte la un nou anturaj. Descoperi ca deși faceți parte din lumi diferite, aveți atâtea în comun. Că nu contează ce studiezi, cu ce te ocupi, ce hobby-uri ai, ci contează să fii tu și să vă simțiți bine împreună. Că oamenii pot fi atât de diferiți, dar în același timp atât de asemănători.

În orice zi, în orice moment, în orice fel de împrejurare este posibil să cunoști o persoană care va juca un rol important în piesa ta. Posibil să cunoști actori de care n-ai crezut că este nevoie pentru o anumită scenă, la care nici nu visai, dar iată că ei erau acolo, în așteptare, iar acum ei sunt aici. Pentru tine. Și așteptă să-și intre în rol.

Totul datorită unui moment de curaj, de depășire a confortului, o hotărâre de a-ți lua soarta în mâini, de a nu mai sta în pasivitate, ci de a trece la acțiune. De a te bucura de viață. Și de a avea alături de cine să faci asta.

Să învățăm să fim singuri

De ce oamenii urăsc singurătatea? De ce preferă să nu existe acest cuvânt în vocabularul lor? Oare am pierdut capacitatea de a ne iubi pe noi înșine, de a ne bucura de timpul petrecut doar cu noi, de a ști să apreciem aceste momente?
Majoritatea fuge ca dracu de tămâie atunci când li se prezintă posibilitatea de a rămâne pentru un timp singuri. Disperă, nu știu ce să facă, se simt pierduți și își revin abia atunci când văd alte fețe în jur.
Unii caută aceste momente, dar au parte foarte rar de ele și atunci când au mare nevoie de singurătate, iar aceasta nu le poate fi oferită, răbufnesc. Explodează, iar cei din jur au de suferit și de cele mai multe ori este chiar vina lor pentru că nu au știut să vadă nevoia celuilalt și să-i ofere liniștea mult dorită.
Iar cei mai fericiți dintre noi știu să-și ofere aceste momente de respiro, să se refugieze atunci când simt nevoia, fără a-i îndepărta pe ceilalți în mod brutal și să savureze fiecare moment petrecut cu sine însuși, să-l aprecieze ca pe un bun de mare valoare.
Singurătatea ce nu poate fi acceptată, cea care ar trebui privită în mod benefic, duce la rezultate nefericite, poate chiar catastrofale.
Cunosc multe persoane care sunt într-o relație doar de dragul de a fi, persoane care dacă le întrebi de ce stau împreună cu respectivul/respectiva îți răspund ”păi, decât să fiu singur/ă…” ca și cum asta ar fi cea mai naturală explicație. Mie una mi se pare înjositor și lipsă de respect de sine să fii cu cineva doar ca să nu fii singur; singurul motiv pertinent pe care îl găsesc eu pentru a fi și a rămâne într-o relație cu cineva e să fii îndrăgostit nebunește și să iubești acea persoană. Și apoi, cum să te iubească cineva și să-i placă să-și petreacă timpul cu tine dacă ție însuți nu-ți place să petreci timp cu tine?
Mi se pare foarte trist că există această frică de a fi singur și că majoritatea oamenilor este dispusă, așa cum mi s-a zis, să se vadă cu o persoană pe care nu o agreează, cu care nu au nimic în comun și poate nici n-au mai schimbat un cuvânt înainte, numai sa fie cu cineva, cu altcineva decât persoana lor, ca și cum să rămâi într-un loc numai tu, chiar și pentru scurt timp, ar fi cel mai rău lucru din lume.
Eu una întotdeauna am avut momente de singurătate și am reușit să mă împac cu mine, am știut să profit de fiecare secundă petrecută cu mine însămi. Nu mi-a fost și nu îmi este frică de singurătate. Dimpotrivă, deseori chiar o caut. Multe persoane nici în ruptul capului n-ar ieși la o plimbare singure, nici nu le-ar trece prin minte această posibilitate, ar fi ceva de neimaginat. Eu dimpotrivă, consider că tocmai aceste plimbări sunt cele mai benefice, de acestea știi să te bucuri cu adevărat, să îți permiți să vezi lumea din jurul tău și să o înțelegi, nu doar să treci pe lângă ea.
Bineînțeles că nimeni nu-și dorește o viață de completă solitudine. Fiecare persoană din viața ta are rolul său și sunt momente și momente pe care trebuie să le împarți cu ele, dar asta nu înseamnă să fugi de relația cu tine. Cred că ar trebui să învățăm sau să reînvățăm să profităm de fiecare moment petrecut în singurătate și abia atunci când nu o vom mai privi cu frică, vom putea să ne trăim cu adevărat viața și să fim fericiți.

 

Ei și Ele (A fost un vis...)

Erau două.
Cu diferite concepții,
dar cu aceeași speranță.
Erau doi.
Caractere diferite,
dar aceeași lașitate.
Amândouă credeau într-un nou început,
Una după ce crezuse ca va mai dura până să se vindece
și să o ia de la capăt,
Cealaltă crezând că niciodată n-o să fie altfel,
că n-o să fie cazul să-și dorească mai mult.
Amândoi dându-le speranțe,
amândoi amăgindu-le,
amândouă îndrăgostindu-se.
”Dar gata, e timpul!” și-au spus.
Timpul să le lăsăm,
timpul să plecăm,
să mergem mai departe.
Timpul să renunțăm,
să îi uităm,
să mergem mai departe.
Poate că a fost ideea,
poate neașteptatul,
poate dorința de a iubi
și de a fi iubite.
A fost un vis,
uneori un vis frumos,
alteori un coșmar,
dar doar un vis.
O imaginație prea bogată...
Două vise diferite,
dar cu același final dorit.
Dar,din păcate, același vis neterminat.
Trezire bruscă, violentă...
Vis la care nu te poți întoarce...

Renunț !

Și vine o vreme când renunți. Când îți dai seama că toate eforturile depuse sunt în zadar și că oricât de mult te-ai chinui să întorci pe cineva cu fața la tine, aceste încercări sunt fără rost atât timp cât persoana respectivă n-are nici cea mai mică intenție de a face o mișcare înspre tine.
Și după mii și mii de încercări și sute de scuze găsite în defavoarea ta realizezi că sufletul tău nu mai poate îndura, că până și el are o limită. Că vine o zi în care obosește. În care se satură. Și ușor ușor începe să renunțe. Cu greu, dar începe să facă pași. Pași în direcția opusă celei din care a plecat, pași spre calea mai ușoară în aparență, dar mai grea în realitate. Pași spre un drum mai lin, spre o cale mai puțin zbuciumată.
Începi să conștientizezi realitatea. Și aceasta diferă de lumea pe care tu ți-ai construit-o, de lumea în care ai trăit până acum, de lumea pe care o credeai reală, dar care începe să se destrame. Pentru că într-o zi te trezești cu întrebări pe buze: Oare mai pot îndura? Oare chiar merită efortul depus? Cât mai pot trăi așa, netrăind cu adevărat?
Pentru că e important să știi când să rămâi și când să mergi mai departe.
Pentru că sunt momente pe care vrei să le trăiești, nu doar să ți le imaginezi.

E despre prieteni...

Pentru că în final tot ce contează e cine ți-a fost sau nu alături, cu cine ai împărțit momentele frumoase, dar și pe cele mai puțin frumoase. E vorba de cine se regăsește prezent în amintirile tale și de cine îți amintești mereu cu drag. Pentru că orice ar fi, viața ne este influențată de ei, de prieteni. Pentru că avem atâtea lucruri pentru care să le mulțumim. Pentru că un prieten este o binecuvântare.
E vorba despre cei care știu totul despre tine și încă nu au fugit. Pentru că știu că nimeni nu-i perfect și că tocmai imperfecțiunile te fac perfect, pentru că acolo unde tu vezi defecte ei văd adevărate calități, pentru că reușesc să te convingă și pe tine în cele din urmă că ai o mulțime de calități, pentru că în preajma lor nu poți și nici nu vrei să ai secrete și le poți împărtăși fără să-ți fie teamă că vei fi judecat, pentru că ei îți cunosc demonii, dar nu se sperie și proprii lor demoni se joacă frumos cu ai tăi. Pentru că e vorba de iubire adevărată.
E vorba despre cei alături de care ai trăit cele mai bune, cele mai amuzante, cele mai nebunești momente din viața ta, cei care fac ca amintirile să fie întotdeauna un lucru bun. Și le fac și pe cele rele să fie bune numai prin faptul că sunt și ei prezenți acolo, implicați, suferind alături de tine și înțelegându-ți cu adevărat durerea, ca și cum ar simți-o ei înșiși.
E vorba despre cei care te fac să râzi chiar și atunci când efectiv simți că nu poți. Cei care dau culoare vieții tale, care reușesc să transforme cenușiul în culori, furtuna în soare. Care te fac să simți că poți să treci cu bine peste încercările vieții. Pentru că după ce vorbiți, după ce vă petreceți timpul împreună, uiți de probleme tale și totul pare neînsemnat și știi care sunt lucrurile care contează cu adevărat.
E vorba despre cei pe care îi ignori,dar nu pentru mult timp pentru că te bat atât la cap încât chiar nu poți să-i ignori și care în secunda următoare îți sunt din nou cei mai buni prieteni. Un minut vă certați și în următorul vă împăcați și sunteți și mai apropiați decât înainte. Cei care te fac să uiți că ai fost vreun moment supărat pe ei, pentru că realizezi că nu ai cum să fii supărat, pentru că nimeni și nimic nu poate sta în calea prieteniei voastre. Această legătură dintre voi contează, restul e irelevant.
E vorba despre cei pe care nu-i vezi ani de zile și cu toate acestea când în sfârșit vă vedeți e ca și cum timpul s-ar fi oprit și nu s-ar fi scurs nicio secundă de la ultima întâlnire. Pentru că deși v-ați schimbat, ați rămas aceiași. Prietenia voastră a rămas aceeași, este reală. Pentru că știi că oricâți ani ar trece, veți avea mereu ceva special, ceva doar al vostru, o legătură puternică ce rezistă în timp.
E vorba despre toți acei oameni minunați, cei pentru care mulțumești în fiecare clipă că există și că sunt prezenți în viața ta. E vorba despre PRIETENI.         
 

E doar despre mine...

Nu te urăsc. Cum aș putea?!
Mă urăsc pe mine când e vorba de tine. Urăsc cum gândul meu zboară la tine,orice aș face. Urăsc că din zece minute nouă le petrec gândindu-mă la tine, iar restul de un minut mă gândesc să nu mă mai gândesc la tine. Cum atunci când cineva povestește ceva eu mă gândesc ce ai spus sau făcut tu în situația respectivă; sau ce ai face,ce ai gândi. Cum atunci când eu povestesc ceva, automat te includ și pe tine în poveste. Uneori mă abțin. Cu greu. Și urăsc că trebuie să aleg ce să spun și ce nu în propria povestire. Să fiu mereu în alertă.
Urăsc cum un simplu cântec, un film sau o carte îmi amintește de tine. Că îmi doresc să asculți și tu ce ascult eu. Să vezi ce văd eu. Să citești ce citesc eu. Mai presus de toate,să simți ce simt eu. Pentru că îmi doresc ca și tu să te gândești la mine; cu aceeași intensitate. Și nu e corect. Pentru că fiecare ar trebui să fie stăpân pe propriile gânduri.
Urăsc că mă gândesc oare la ce te gândești tu?! Ce ai vrea să fac,să spun. Dacă vrei ceva de la mine sau nu. Și ce anume.
Urăsc că vreau să știu tot ce te interesează pe tine,ce te pasionează. Că mă interesez de lucrurile de care te interesezi și tu. Doar așa-să știu ce te-a impresionat. Și chiar și atunci mă întreb ce parte ți-a atras atenția. Ce te-a făcut să-ți placă acel lucru. Urăsc că mă faci să ma simt slabă, vulnerabilă. Că mă faci să-mi doresc să-ți placă de mine. Să schimb tot ce ar putea să nu-ți placă.
Și rezist cu greu tentației de a te vedea, de a te băga în seamă, de a-ți da un semn, de a face un pas în direcția ta. Și câteodată nu mai rezist. Și urăsc asta. Pentru că mi-aș dori ca nici tu să nu reziști. Și urăsc că atunci când am alcool în sânge tentația devine insuportabilă. Că mă îmbăt cu amintiri cu și despre tine. Că aș vrea să ne îmbătăm unul cu celălalt. La nesfârșit.
Urăsc că devin dependentă de tine. Pentru că mai mult decât orice, urăsc să fiu dependentă. Urăsc că îmi iei libertatea. Și urăsc că de fiecare dată obsesia devine tot mai obsesivă.
Dar nu te urăsc. Asta nu e despre tine. E doar despre mine.

Ce te faci?

Și poate că există un motiv pentru care filmele romantice și toate cele cu happy-end nu durează mai mult de două ore - două și ceva. Alt motiv în afară de faptul că oamenii nu au mai multă răbdare și se pot plictisi înainte de a prinde finalul.
Poate pentru că și în viața reală cele mai frumoase momente, acele momente ”ca în filme” nu durează mai mult. Pentru că dacă ar dura mai mult, atunci n-ar mai avea happy-end. După acest interval de timp încep să apară iluziile, falsele speranțe, dramele închipuite, tristețea și durerea. Apare acea conștientizare că pur și simplu asta a fost tot, atât a durat, că s-a terminat și e cazul să mergi mai departe. Să-ți continui viața, să trăiești alte și alte momente magice și niciodată să nu consideri că ele vor dura pentru totdeauna. Pentru că dacă o faci, vei fi dezamăgit.
Dar ce faci când rămâi blocat în acel moment, în amintirea acelor clipe magice și nu vrei să le dai drumul? Când mai vrei o șansă, o șansă ca filmul acesta să dureze mai mult și nu te gândești la finalul fericit pentru că pur și simplu nu vrei să fie un final, cel puțin nu deocamdată, nu în viitorul apropiat. Vrei să țină la nesfârșit, să te pierzi în acele clipe și să nu existe nimic care să te aducă la realitate sau dacă totuși se întâmplă să constați că aceea e realitatea, așa minunată cum o simți tu.
Să mergi mai departe este atât de ușor de zis, dar totuși atât de greu de făcut... Chiar și atunci când crezi că ai reușit apar anumite elemente care te trag înapoi, care îți aduc înapoi acele trăiri și doare. Și vrei să mergi înainte și nu poți. Pentru că atunci când sunt implicate sentimente nu se mai aplică regula ”dacă vrei, poți”. Am vrea noi să fie atât de simplu. Să-ți dorești din tot sufletul ca un sentiment să dispară și paf! el să dispară. Dar crunta realitate te lovește în față și îți arată că încă o dată te-ai înșelat în privința ei. Că întotdeauna poate fi mai rău și că niciodată nu scapi de ceea ce ți-e frică. Că ea poate să-ți ofere o mulțime de lecții și tu poți să-ți petreci întreaga existență încercând fără succes să-i dai vieții o lecție.